POEZIE | Umbra neamului…

Stau și aștept, cam plictisit
La rându-i să apară
Un Cătălin cu-al său pamflet
Pledând că guvernează.

De-a lungul vremii am avut
Conducători de seamă,
Nu prea isteți dar plămădiți
Din dreapta judecată.

Dar evul ăla a trecut
Și n-am ce spune-acuma
Poporului de neam tâmpit
Ce-alege doar neghina.

Așa gândea în veșnicie
O umbră, spune omul,
Dar umbra care vă grăieste
E cea care-mplinește
Menirea-i seculară
De a-nsoți, de-a lungul vremii
Conducerea statală.

Umbra aleasă-n veșnicie
S-adune-nțelepciune
Era pe gânduri, așteptând
Din votul pribegiei…

Cu mii de ani, în evul vechi
Când lumea se-ncepuse
În fruntea sa a fost ales
Bărbat, în loc de cinste.

Conducător de vechi oștiri
Ce pavăza aduce
Pentru poporul ce avea
Românul ca să nasce.

Și de atunci Înțelepciunea
Decis-a cu mândrie
Că de acum și pan-la evi
Să dănuie-n vecie

Umbra Bărbatului ales
Conducător de neam
Va sta la brațul însemnat
Oricarui șef de neam!

Și timpul trece ca un bob
Ce clipă-i pentru Umbră,
Care s-a dus unde-i e loc
Drept umbră de lumina.

S-a săturat ca să aștepte
Tot ce ar vrea să vadă
Și-ntr-un moment de nihilism
S-a dus ca să se ceară.

Și a trecut peste-al său timp,
Nălucă pentru oameni,
Ca să atingă ce-a-nceput
La începutul, Doamne.

Umbra, Bărbat pe al său nume
A cutezat s-ajungă
La insusi Doamnele Început
Voința ca să-și spună:

-Doamne, acum ca-n veac am dus
Cunoașterea mulțimii,
Și am văzut fără să vreau
Prostia omenirii,

Te rog sa-mi dai drept ban de schimb
Doar de această dată
Ca eu sa fiu Bărbat din nou
Și șeful, umbră mată.

Caci știu ca să socot mai bine
După atâta vreme
Cum poți conduce această țară
De veghe la prostie.

Te rog să-mi lași acest temei
Drept sursă de ofrandă
Căci după acest lucru dat
Poti să-mi iei viața toată!

M-am săturat ca să tot stau
S-ascult cu vrednicie
Și o să fac, că pot s-aleg
Ce vreme o să vie!

Alege-mă pentru ăst neam
Ce tu L-ai făcut, Doamne
Și nu-l lăsa pribeag în van
Prostiei să dea coate.

Prea vastă și cu dar de loc,
Unde Maria și-a gasit
Sa încânte Raiul pe Pământ
Cu-a sa grădină, loc de sfânt,

Este pamântul meu cel dulce
Ca tu să-l lași cui vrea să-l spurce.
Și știu că vrei ca să mă crezi
Și Tu să-mi dai , pe locuri verzi
Înțelepciunea s-o socot.

Că-n umbra mea am caștigat
Cunoașterea ce am nevoie
Din taina, sa o duc în voie.

Dă-mi dreptul meu să-l dăruiesc
Acest popor să-l fericesc!
Apoi, să-mi iei orice urmare
Pe care omul vrea s-o cânte

În ode sfinte de slăvire.
Să nu exist! Nici gând sau umbre.
Să plec catre nimic cu vrerea
Să nu fac drum către aievea

Ca să plătesc darul făcut
Cu moartea, drept de el avut
Încoronatul ca să-mi ia
Nimicul drept ofranda mea!

Dumnezeu Însuși asculta
Tot rogul dat de ăst Bărbat
Ce umbr-a stat atâta vreme
Vrând ca s-arate că se cere,

Că timpul ce i-a fost tovaraș
L-a învațat ca să se așeadă
Pe tronul mare-al ăstui neam
Condus de proști și de tâlhari.

Și drept răspuns El a grăit,
Tot ceru-nalt s-a zguduit:
-Tu Umbra ăstui neam
Ce nu ascultă de-al său Ban,

Socoți ca-n viata tu să fii,
Poporul tău ca să devii?
N-ai cum să crezi că eu pot da
Ce al tau neam nu poate lua!

Atunci când neamul ce-l vorbesti
Și-n slavă vrei ca să-l pornesti
Va învața că Umbra sa,
De la Bărbat născutu-sa.

Atuncia el trai-va-n tihnă
Nederanjat de neodihnă!
Dar pân-atunci e scris să ducă
Destinul său de neam făcut!

Pribeag prin sorți străini de limbă
Uituc că el e, de-nceput,
Primul bărbat pe-acest pământ!

de Mario Ernest Caloianu