Vi s-a întâmplat să treceți pe lângă unele clădiri care, deși tăcute, să vă dea impresia că strigă? Să vedeți pereți care nu mai adăpostesc oameni, dar păstrează pașii lor? Ferestre care par că încă „văd” diminețile în care cineva își bea ceaiul mai încet, pentru că timpul, la bătrânețe, nu mai aleargă, ci se așază?
Așa este în prezent fostul Centru de îngrijire pentru vârstnici din Mioveni: o clădire fără funcțiune, dar cu memorie. Un loc unde, până nu demult, bătrânețea avea un nume, un pat, o priveliște și – poate cel mai important – un sentiment de „acasă”.
În ultima ședință a Consiliului Local Mioveni, a fost readusã în discuție această clădire și posibilitatea repunerii sale în funcționalitatea pentru care a fost construită.
Această discuție mi-a generat în minte o întrebare incomodă: ce facem cu bătrânii noștri atunci când hârtiile cântăresc mai mult decât oamenii?
De la azil la ziduri goale
Centrul de la Mioveni a funcționat ani buni ca azil de bătrâni, într-o asociere între Primăria Mioveni și Parohia Colibași, care a pus la dispoziție terenul, iar administrarea a fost realizată, cu titlu gratuit, printr-un ONG. Mult timp, lucrurile au mers bine.
Condițiile sunt încă descrise de toți ca fiind excepționale: parc, aer curat, priveliște superbă. Bătrânii se simțeau „ca acasă” – iar pentru un om ajuns la capătul drumului, „acasă” nu mai e un loc, ci o stare.
Însă vremurile s-au schimbat. După tragedii precum Colectiv și mai ales după cutremurul moral numit „Azilele Groazei”, normele ISU au devenit drastice, pe bună dreptate. Siguranța nu se negociază.
Problema este că această clădire nu a putut obține autorizație ISU, iar fără ea nu se putea obține Licența de funcționare – document esențial pentru prestarea serviciului aferent.
Conform surselor noastre, până atunci, centrul funcționase în baza unei Acreditări, nu a unei Licențe. Diferența nu e semantică, ci juridică. Mai ales după LEGEA nr. 100 din 16 aprilie 2024 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul asistenței sociale care spune clar: lipsa licenței de funcționare constituie infracțiune.
O propoziție seacă, cu urmări grele.
Bătrânii, evacuați în 30 de zile
După controale succesive – nu mai puțin de 11 instituții venite în control într-o singura zi– verdictul a fost unanim: lipsa autorizației ISU. Azilul a fost închis, deși la momentul respectiv, era ocupat complet.
În doar 30 de zile, zeci de bătrâni au fost relocați la alți furnizori autorizați, legal și corect, dar profund traumatic.
Pentru un om în vârstă, mutarea nu e un detaliu logistic, este o smulgere. E ca și cum i-ai cere unui copac bătrân să accepte un alt pământ peste noapte.
„Omul bătrân nu se teme de moarte, ci de a nu mai fi recunoscut”, scria un autor. Iar aici, recunoașterea a fost înlocuită cu dosare, termene și avize. Omul bătrân a fost tratat ca o marfă, de către legiuitor.
Între timp, contractul de dare în folosință gratuită către ONG-ul parohiei a fost reziliat, iar clădirea a revenit în patrimoniul Primăriei Mioveni
Astăzi, nu mai vorbim despre un azil, ci despre o clădire care nu îndeplinește standardele actuale ISU. Pentru a redeveni centru de îngrijire sunt necesare investiții serioase: modificări structurale, lift interior pentru transportul persoanelor imobilizate, reparații ample.
Soluții
Întrebarea rămâne:
– se va concesiona clădirea unui furnizor privat?
– va fi păstrată în administrarea Primăriei?
– va fi reinventată sub o formă hibridă?
În ședința Consiliului Local din ianuarie 2026, consiliera AUR Argentina Culcuș a propus o soluție pragmatică: funcționarea ca unitate de cazare, cu hrană în sistem catering, posibil printr-un ONG sau printr-o societate privată.
O soluție care ar putea funcționa, tehnic, dar care ar putea ridica o problemă: Cum să numești hotel un loc despre care toată lumea știe că adăpostește bătrâni?
Să nu uităm însa ca scopul scuză mijloacele și că finalitatea ar putea readuce liniștea multor familii ai căror bunici au nevoie de azil, ca de o casă.
Direcția de Asistență Socială a Primăriei Mioveni ar putea dezvolta un serviciu social autentic, dacă imobilul va primi din nou destinația de Centru de îngrijire pentru persoane vârstnice, însă nu poate gestiona o unitate de cazare turistică. Aici se rupe filmul administrativ.
În acest peisaj complicat, în care legea trebuie să meargă mână în mână cu umanitatea, Primarul orașului Mioveni, Aurel Costache, și Marius Lupu, directorul Direcției de Asistență Socială Mioveni, sunt conștienți de nevoia reală și urgentă a luării unei decizii.
Există deschiderea către soluții viabile, care să respecte cadrul legal, care nu ar întârzâia să răspundă unei cereri uriașe venite din partea familiilor și a vârstnicilor. Un astfel de centru nu este doar un serviciu social, ci un câștig pentru întreg orașul La Mioveni, miza nu este doar redeschiderea unei clădiri, ci reconstrucția unui sens – acela că bătrânețea are locul ei firesc în inima orașului.
Sunt oameni care, deși au fost nevoiți să plece în alte localități, s-ar întoarce imediat, dacă centrul s-ar redeschide.
Aproximativ 30 de angajați lucrau aici.
Dar, undeva pe traseu, bătrânii au devenit „beneficiari”, apoi „cazuri”, apoi o marfă ignorată, nu de autoritățile locale ci de cele centrale. Instituțiile s-au grăbit să se acopere cu documente. Ministerul Muncii a decis, administrațiile au închis dosare, iar bătrânețea a fost mutată dintr-un tabel în altul.
O nație se măsoară în riduri?
În „Regele Lear”, Shakespeare ne arată ce se întâmplă într-o lume care își alungă bătrânii: haos, orbire, pierderea sensului.
În „Amarcord”, Fellini ne amintește că memoria colectivă stă în cei care au trăit înaintea noastră.
Felul în care ne tratăm bătrânii spune totul despre cine suntem. O nație care își abandonează bunicii își pierde busola morală, pentru că bătrânii nu sunt o povară, ci arhiva vie a unei comunități.
Nu pot privi Azilul de la Mioveni ca pe o afacere, deși, in fond, asta este! Mă duc cu gândul că nu -i doar o clădire și că situația în sine devine un test. La Mioveni s-au construit de-a lungul timpului multe clădiri frumoase, impozante, care iată, mai trebuie și reparate.
Administrația actuală va demonstra că știm să reparăm nu doar ziduri, ci și rupturi de conștiință?
La final, nu întreb doar este unde vor sta bătrânii?, ci și cine suntem noi, dacă nu avem grijă de ei?
O societate care nu-și respectă bătrânii… îmbătrânește urât.
