O știre de scandal circulă repede, dar o conspirație bine ambalată are forța unui virus.
Candace Owens, vocea dură a dreptei trumpiste, aruncă în spațiul public o acuzație care pare desprinsă dintr-un scenariu absurd: Brigitte Macron nu ar fi Brigitte Macron, ci fratele său, care i-ar fi furat identitatea.
O idee care frizează grotescul, dar care, în era post-adevărului, devine combustibil pentru indignare și manipulare.
Dincolo de scandalul de tabloid, miza e alta.
Nu este vorba doar despre Franța, despre familia Macron sau despre absurditatea teoriei. E despre o tehnică veche prin care se atacă simbolul, se decredibilizează persoana/ instituția, se creează haos.
Aberație? Poate. Dar dacă nu?
În era post-adevărului, orice poate fi adevărat și nimic nu mai e sigur.
În această zonă gri își fac loc teoriile conspirației. Odată lansată o astfel de idee, ea devine o minge care se rostogolește, atrăgând susținători, contestatari, specialiști și manipulatori deopotrivă.
Dar dacă e adevărat? Dacă, într-adevăr, există ceva ascuns în biografia Primei Doamne a Franței? Ce ar însemna asta? Ar fi, fără îndoială, unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria modernă, un punct de cotitură în încrederea publicului în instituțiile statului. Ar confirma ceea ce mulți bănuiesc deja: că suntem guvernați de elite care își construiesc identități după bunul plac. Că realitatea însăși e un construct fragil.
În „1984”, Orwell ne avertiza că trecutul poate fi rescris. În „Black Mirror”, suntem învățați că nimic nu e ce pare a fi.
Dar în 2025, unde ne aflăm? Într-un joc de umbre, unde fiecare adevăr are o contraversiune, iar fiecare minciună are suficientă ambiguitate cât să pară reală.
Cine are de câștigat? Și, mai ales, cine are dreptate?
SUrsa foto: ENTERVUE.FR
