Pâine de Spania

Se umpluse casa de miros ca de cozonac copt, la fel ca în zilele Crăciunului. Zic că s-a umplut casa pentru că ori de câte ori facem cozonaci, ușa de la bucătărie rămâne larg deschisă, astfel că mirosul acestora parfumează plăcut totul.
Chestiunea e că de data asta băgasem la cuptor pandișpan. De aici și aluzia mea de la început, miros ca de cozonaci.

Tăiasem câteva felii subțiri din pandișpan, desenate frumos în galben gălbenuș de ou și maro închis și le așezasem pe o farfurie alături de ceașca de cafea aburindă, facută azi, la ibric.

Până la urmă, ce este pandișpanul, desertul atât de răspândit la noi?
Curios, am răsfoit prin Google și am aflat că pandișpanul, cuvântul pandișpan, de fapt, provine din italianul pan di Spagna.
Cei care au căutat rădăcinile acestui dulce, presupun că pandișpanul ar fi apărut în perioada Renașterii, în Spania, dar numele românesc ar proveni din grecescul pandespani care, la rândul său, ar veni din italianul pan di Spagna, adică, pâine de Spania.

Am locul meu în bucătărie, alături de geam, acolo unde, diminețile, îmi beau cafeaua, devreme, de obicei, odată cu răsăritul soarelui.
Dimineața asta, nu știu de ce, mi s-a părut a fi una… altfel. Poate pentru că mâncam din pandișpanul pufos și dulce, sorbeam din cafeaua amăruie și mă gândeam că acum vreo șase sute de ani, undeva pe tărâmurile iberice guvernate de Regii Catolici, Ferdinand I de Aragon și soția sa, Isabel II de Castilla, cineva cocea în cuptoare încinse la foc de lemne de măslin, pâine de Spania.