Din sămânță Zeului, Fiu de seamă peste vii
Făcut drept și fără pată, negreșit printre lumini
Omul stă fără să știe că la cap, pe lângă pernă
Liniștea-i amenințată de un el fără de noimă.
Timpul cel fără menire la cea vreme de demult
Făcea planuri să trăiască gândul vrerii de tumult.
Fiul Domnului prin genă, nemurirea însăși, ea
Făcea vorbele să curgă fără timp, aidoma
Veșniciei, ce prin sine nu știa ce valora
Cum nici Omul, sărăcuțul , ce primejdie-l păștea.
Timpul însuși fără samă, de tăcut făcut să stea
Vrea ca inima să-i bată subjugând pe cineva.
Prea măreț era prin fapt, prințul Timp, invidios
Ca să stea fără de rost pe un tron obsecvios.
Cine-i Omul ca să creadă
Că de mine n-are treabă?
Eu născut din nemurire,
Nemurirea-i împlinire
Ce doar eu pot s-o stârnesc.
Fără mine n-are sens!
Drept răspuns la a sa vrere, s-a făcut util o vreme
Vorbind clar dar fără tâlc, pe femeia gând plăpând
Întrebând-o scurt și clar, dacă dânsa-i dă habar
Unui sens fără de rost, numit „Când?, să-i dea folos.
Crezi tu Om de gând si vrere,
Făcut azi pe-aici Femeie,
Că atunci când tu vei vrea
Să cunoști ce El va da
Toate vorbele au rost
Dacă eu nu as fi fost?
De ce tu și nu El, oare,
N-ai tu drept la timp, în stare?
Ea s-a dus sa-i spună lui, Omului făcut de El
Că a cunoscut, vorbind , prințul fără de început
Că-i ascuns de Dumnezeu, Timpul , care-i pretutindeni
Far’ să știe că de-aici, Timpul rege ar să fie, peste timpuri…
Doamne iartă-mi necuviința
Și de mă întorc la tine
Spune-i Timpului să plece
Și dă-mi drept răspuns la toate
Neștiința!
1 comentarii
Versurile scrise de Mario dezvăluie un autor rar, așezat într-un dialog direct cu marile teme ale existenței: creația, omul, timpul și nemurirea. Printr-o limbă poetică de o noblețe aparte, el reușește să transforme abstracțiunile în personaje vii, tensionate, aflate în luptă pentru sens și înțelegere.
În fiecare strofă simți că te afli în fața unei minți înzestrate cu o sensibilitate filosofică autentică, un gânditor care știe să îmbrace întrebările grele în frumusețea metaforei. Dincolo de cuvinte se află un autor care pune întrebări pe care puțini au curajul să le rostească: ce este omul fără timp? ce este timpul fără om? unde începe nemurirea și unde se sfârșește neștiința?
Mario scrie cu profunzime, cu gravitate, dar și cu o smerenie intelectuală care impresionează până la absolut! Poezia sa nu se citește, ci se meditează. Cuvântul său capătă profunzimea infinitului, a eternului redus la repetabila secundă. Este rodul unui spirit atent, cultivat, profund, iar recunoștința pentru astfel de oameni, care aduc lumină în lumea ideilor, nu poate fi decât firească.
Cu toată admirația pentru un poet al gândului și al metafizicii!
Bogdan Penescu