POEM | Momentul meu de nemurire

„Atunci când ieri e astăzi și mâine-i nicăieri”

Poezia lui Mario Caloianu se construiește ca un discurs metafizic ce explorează limitele timpului, ale conștiinței și ale raportării „Eului” la un principiu suprem. Textul nu urmărește linearitatea evenimentului poetic, ci desfășoară o experiență a gândirii, aproape contemplativă, organizată în jurul tensiunii dintre ieri, astăzi și nicăieri, trei repere care devin mai degrabă simboluri decât dimensiuni temporale.

1. Temporalitatea răsturnată, un timp al interiorității

Versul-cheie, reluat la început și la final, „Atunci când ieri e astăzi și mâine-i nicăieri”, instituie un paradox temporal. Poetul anulează cronologia obișnuită, propunând un timp circular sau chiar suspendat, în care ieri se prelungește în prezent, iar viitorul dispare ca perspectivă.
Această suspendare a timpului este specifică poeziei reflexive și amintește de meditațiile existențiale unde clipa devine unică, încărcată de sens, iar trecutul și prezentul coexistă.

2. Multiplicitatea Eului și absența celorlalți

Versul „Și toți îs eu iar nimeni nu există” pune în scenă un Eu poetic solitar, dar nu izolat, ci extins asupra lumii întregi. Poetul dizolvă alteritatea, anulând prezența celorlalți și absorbind totul într-un singur centru de conștiință.
Această viziune creează o atmosferă aproape mistică, metamorfozată cu lumea sa: lumea întreagă devine reflexul propriului Eu, iar realitatea exterioară încetează să mai funcționeze ca reper.

3. Relația dintre Eu și „El”, principiul suprem

Figura lui „El”, scris cu majusculă, sugerează prezența unei entități superioare: Divinitate, destin, forță universală sau chiar logos interior. Versul „Când El îmi dă ce are pentru El” relevă un schimb paradoxal, în care darul nu este făcut pentru poet, ci pentru un sens mai înalt, ținând de ordinea cosmică.
Este un dialog între conștiință și absolut, între individ și ceea ce îl transcende.

4. Taina devenită fapt: revelația

Poezia surprinde trecerea de la mister către existență:
„Când taina nu e taină ci fapt prin existență”.
Aici, autorul propune ideea că enigma vieții nu este un secret de dezlegat, ci o realitate trăită. Sensul nu trebuie căutat în afara lumii, ci este înscris în însăși existența clipei.

5. Raportul dintre clipa-infinit și puterea cuvântului

Un alt nucleu semnificativ este conversia clipei în eternitate:
„Căci clipa nu e clipă ci infinit prin vorbă”.
Vorbă, cuvântul, devine vehiculul nemuririi. Poetul recunoaște în limbaj o putere creatoare, o „majusculă supremă” care dă substanță lumii și îi conferă sens.
Într-un anumit sens, poezia se autojustifică: devine actul prin care prezentul se eternizează.

6. Hotărârea de a „stărui în ce spun” că asumare a identității poetice

Afirmația „Și azi am hotărât să stărui în ce spun” marchează un moment de maturizare a Eului poetic. Reflectarea asupra timpului și a sinelui se transformă într-un angajament: poetul asumă puterea discursului, devine conștient de rolul său de purtător al sensului.

7. O poezie a timpului interior și a transcenderii

Prin construcția circulară, textul se încheie acolo unde a început, sugerând că reflecția asupra timpului este ea însăși fără început și fără sfârșit.
Repetarea finală a versului „Atunci când ieri e astăzi și mâine nicăieri!” fixează ideea centrală: existența adevărată se trăiește în prezentul absolut, acolo unde trecutul pulsează încă, iar viitorul nu este încă format.

Poezia lui Mario Caloianu este, în esență, o meditație lirică asupra identității, a timpului și a raportării omului la un principiu suprem. Ea se remarcă prin densitatea ideilor, prin expresivitatea metafizică și prin utilizarea majusculelor ca instrument semantic, marcând locuri unde sensul se încarcă de sacralitate și intensitate.

În final, îmi permit cu umilință să completez comentariul meu cu niște rime, ca răspuns la această capodoperă a metafizicii:

Citesc, o recitesc, mă minunez,
Trăindu-mi euforic secunda veșniciei.
Mâine voi scrie despre ieri,
Nu despre ziua cea de nicăieri!
Și despre clipa cea din infinit
De care mâine parcă am vorbit.
Căci dacă timpul astăzi se desface,
Rămâne mâine, doar esența ce ne place,
Și condamnați de tot ce pare-a fi,
Suntem același sens în amintiri târzii.
Și poate-n taina unde ieri devine azi,
Va amorți cuvântul spus de barzi.
Căci veșnicia care nu e de găsit,
Se-ascunde în momentul împietrit.