Să nu ne prefacem că a fost o surpriză. Guvernul Bolojan mergea pe sârmă de ceva timp: măsuri neplăcute, susținere politică fragilă – mai ales pe plan intern – și zero răbdare din partea tuturor.
A fost genul de construcție care rezistă până când cineva tușește mai tare.
Moțiunea? Nu o revoluție, nici vreo revelație morală. Mai degrabă un moment în care s-au aliniat interesele. Nu s-au aliniat ideologiile sau marile principii – acelea sunt pentru discursuri.
Interesele.
Când destui oameni vor același lucru în același timp (chiar din motive diferite), rezultatul e previzibil: cade ceva.
Ce e ușor de spus: guvernul a greșit. Corect. A comunicat prost, a apăsat pedala austerității fără amortizoare și a sperat că lumea va înțelege „necesitatea”. Spoiler: lumea nu votează necesități, votează cum se simte.
Ce e la fel de adevărat, dar mai puțin comod: nici alternativa nu e clară. Să dai jos e simplu, dar să pui ceva stabil în loc – aici începe partea complicată, pe care, de obicei, o tratăm cu „vedem noi”. Suveraniștii spun că dețin Graal – ul și că vor scoate țara din impas: hai să-i vedem!
Adevărul mai puțin spectaculos e că toți joacă același joc, doar cu replici diferite. Azi ești responsabil, mâine ești revoltat. Azi votezi măsuri, mâine le condamni. Nu pentru că s-a schimbat realitatea, ci numai pentru că s-a schimbat poziția ta în sală.
Între timp, lucrurile care chiar contează nu pleacă nicăieri: deficitul, presiunile economice, dependența de bani europeni, incapacitatea noastră de a ne valorifica resursele. Ele nu țin cont de cine a câștigat un vot în Parlament.
Așa că da, guvernul a picat. Dar senzația mea e că nu s-a schimbat mare lucru în afară de decor. Aceeași piesă, aceeași tensiune, același final deschis.
Diferența reală nu va fi cine vine. Ci dacă, pentru o dată, cineva chiar rămâne pe poziție când începe să doară.
