Părinții mei aveau 55 de ani împreună. Într-o zi, mama cobora scările ca să meargă la bucătărie să-i pregătească micul dejun tatălui meu, când a suferit un infarct și a căzut. Tata a încercat să o ridice, a suit-o în mașină și cu toată viteza, fără să respect semnele de circulație, a dus-o la spital.
Din păcate, acolo medicii i-au spus că mama murise deja pe drum. La înmormântare, tata cu privirea pierdută nu a scos o vorbă și nici nu a plâns.
În noaptea aia, toți copiii am rămas cu el, într-o atmosferă de durere și nostalgie. Într-un târziu tata i-a cerut fiului mai mare, care era teolog, să-i spună unde este mama în acel moment. Fratele meu a început să vorbească despre viața după moarte și despre unde ar putea fi ea , în timp ce tatăl meu asculta cu atenție.
Deodată s-a ridicat în picioare și a cerut să-l ducem la cimitir.
– Tată, am răspuns noi aproape în cor, este 11 noaptea, nu putem să megrem la ora asta la cimitir.
Tata a ridicat vocea și cu o privire sticloasă ne-a zis:
– Nu vorbiți cu mine, vă rog, nu vorbiți așa cu omul care tocmai a pierdut pe cea care i-a fost soție 55 de ani!
Am urcat în mașină în liniște și pe tot drumul nimeni nu a mai scos o vorbă. Am intrat în cimitir și cu o lanternă am găsit prin întuneric mormântul.
– Au fost 55 de ani… Știți? Nimeni nu poate vorbi despre o iubire adevărată dacă nu are idee cum e să împarți viața cu o femeie. Eu și mama voastă ne-am făcut o casă, am împărțit bucuria de a ne vedea copiii crescând și terminând școala, am plâns unul pe umărul celuilalt la plecarea celor dragi, ne-am rugat împreună în sala vreunui spital, ne-am încurajat reciproc, ne-am îmbrățișat la fiecare Crăciun, ne-am iertat reciproc greșelile…
– Copii, acum s-a dus și sunt bucuros.
Noi ne-am uitat nedumeriți unul la celălalt.
– Și știți de ce? Pentru că a plecat ea înaintea mea. Ea nu va trăi durerea de a mă îngropa, de a rămâne singură după plecarea mea.
– Sunt eu cel care trece prin toate astea și îî mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că El a vrut așa. O iubesc așa de mult încât nu aș fi vrut să sufere.
Când tata a terminat de vorbit, noi toți copiii lui, aveam fața scăldată în lacrimi. L-am îmbrățișat, toți, pe rând.
– Acum îmi e bine, copii! zise parcă împăcat cu sine. Putem merge acasă.
Citisem undeva, acum câțiva ani buni, povestea asta și am perceput-o drept una tragică. Peste un timp aveam să o simt fizic pentru că am trăit-o și eu în urmă cu ceva timp. Acum 7 ani, mama a murit după o grea boală care îi veștejise trupul și inima.
De a doua zi, după ce am îngropat-o, tata a mers zilnic la mormânt cu o floare, de fiecare dată aceeași. Era o margaretă, floarea pe care i-o dăduse în ziua în care a cunoscut-o. Se așeza pe cavou și îi povestea mamei despre vreme, despre ce e pe acasă, ștergând de praf crucea, fotografia și literele sculptate în piatră cu aceeași grijă și răbdare cu care îi masa mâinile cu cremă, o pieptăna sau o ajuta să bea ceai, la pat, în ultimele sale zile.
După un timp pașii tatălui meu au devenit mai mici, mai grei, distanța până la cimitir mai mare și nici bastonul nu mai ajuta.
Pe urmă, nu a mai ajuns la cimitir decât atunci când îl duceam noi copiii lui cu mașina. Avea însă pe masa din sufragerie într-o ramă, o poză a mamei dintr-o vacanță pe care o petrecuseră la Herculane. Râdea mama către aparatul de fotografiat. Dimineața, la prânz și seara în casa lui se petrecea aceeași scenă:
– Valerica, am pregătit masa, draga mea, vii?
Nu se așeza tata niciodată la masă fără ca înainte să vorbească cu nevasta lui din fotografie.
– Noapte bună, iubita mea, îi zicea seara și bună dimineața, frumoasa mea, la trezire.
Un timp, m-am temut că tata îți pierduse, cumva mințile de durere și singurătate, după moartea mamei. Era însă perfect lucid în discuțiile cu noi, copiii lui.
-Tată, i-am zis, într-o zi, de ce te chinui, de ce lungești agonia? De ce nu vrei să uiți?
– Băiete, eu și mama voastră nu ne-am certat niciodată. Ce ar zice dacă, dintr-o dată, așa fără niciun motiv, nu aș mai vorbi cu ea?
