Astăzi, în Centrul Civic din Mioveni, timpul a parcat pentru câteva ore, după ce invitatele au sosit pe patru roți, lustruite cu grijă, cu miros de amintiri și cu multe povești în portbagaj.
Evenimentul „Arc peste timp – 60 de ani de Dacia în Mioveni” a adunat mașini de colecție, pasionați, curioși, oameni ai locului și autorități. S-au făcut multe fotografii, au fost deschise capote, au fost împărtășite povești și detalii tehnice, au fost recunoscute modele și, mai ales, multe amintiri au fost trezite din cutiuța cu memorii a fiecărui participant.
Despre Dacia aproape fiecare român de o anumită vârstă are ceva de povestit. Numai că, dintre toate veteranele venite la întâlnire, una a avut un secret.
S-a născut în 1981, dar merge electric.
Ea este cea care ne demonstrează că orice diferență de generație s-a evaporat.
O bătrână Dacie cu o inimă nouă
Mașina îi aparține lui Mihai Jitianu, pilot de aviație, român stabilit în Orientul Mijlociu, un om pentru care distanța față de România pare să fi avut efectul invers celui obișnuit: nu l-a îndepărtat de casă, ci l-a făcut să o poarte cu el. Una dintre formele acestei legături este chiar Dacia lui, un automobil fabricat în 1981, păstrat cu grijă, dar căruia proprietarul i-a schimbat radical povestea tehnică.
Motorul clasic a lăsat loc propulsiei electrice.
Potrivit familiei, este singura Dacie din România, din generația sa, transformată în automobil electric. Are o autonomie de aproximativ 120 de kilometri, pentru o încărcare completă are nevoie de circa șase ore, iar costul transformării sale s-a ridicat undeva la aproximativ 12 mii de euro. Ea nu va bate recorduri de autonomie și nici nu încearcă, însă are deja ceva ce automobilele abia ieșite din fabrică vor dobândi, poate, peste câteva decenii: o poveste.
Și ce poveste!
Ea este o mașină construită într-o Românie a timpurilor în care „electric” și „automobil” încă nu prea încăpeau în aceeași propoziție și a venit, 45 de ani mai târziu, în orașul Daciei așezându-se liniștită, silențioasă chiar, lângă suratele ei.
Este mașina care circulă fără zgomot de motor, dar are suficientă personalitate încât să creeze zgomot, să creeze rumoare și să producă exclamații admirative în jurul ei.
Fiul pilotează avioane, părinții-s piloți de Dacia
Mihai Jitianu locuiește departe, în Orientul Mijlociu. Acasă, însă, Dacia are doi gardieni de nădejde: Nicoleta și Lucian Jitianu, părinții pilotului.
Au muncit 20 de ani în Italia. S-au întors în România, locuiesc acum la Caracal și se bucură de anii de pensie într-un mod ceva mai puțin convențional. Ei nu păstreză Dacia sub husă, într-un garaj, ca pe un obiect de muzeu, ci o plimbă.
Merg cu ea prin țară, din expoziție în expoziție, și duc mai departe pasiunea fiului lor, și, bineînțeles au ajus și la Mioveni, la aniversarea a 60 de ani a acestui brand în orașul de origini.
Lângă mașină, Nicoleta și Lucian nu par simpli proprietari temporari ai unui automobil de colecție, pur și simplu îi asculți și vezi cum vorbesc despre ea și despre copiii lor stabiliți departe și înțelegi repede că Dacia aceasta a devenit membru al familiei.
O păzesc, o îngrijesc, o prezintă curioșilor și răspund întrebărilor care vin una după alta.
„Chiar este electrică?”
Da.
„Cât merge?”
Cam 120 de kilometri.
„Și cât stă la încărcat?”
În jur de șase ore.
Și cercul din jurul Daciei vedetă se formează din nou.
La Mioveni, o Dacie nu poate fi doar o mașină
Poate că într-un alt oraș expoziția ar fi fost pur și simplu o frumoasă întâlnire a colecționarilor, însă la Mioveni e greu să rămână doar atât. Aici, Dacia intră în biografiile oamenilor, face parte din ADN-ul orașului conferindu-și reciproc identitate. Mioveni fără Dacia nu ar fi existat și nici Dacia fără Mioveni.
Dacia a fost primul automobil al unei familii, mașina cu care se pleca la mare, la nuntă, la țară, la serviciu. A fost așteptată și apoi iubită ani întregi, reparată în fața blocului, împinsă uneori iarna și acceptată chiar și atunci când avea propriile idei despre momentul în care ar fi trebuit să pornească. Este mașina cu bujii încălzite la foc minc, într-un ibric, pe marginea DN 73 sau oriunde, este mașina care funcționa cu dresuri de damă atunci când i se rupea cureaua de distribuție pe neașteptate și tot mașină a cărei nivel de ulei știa să-l citească și un copil de grădiniță, joja făcând parte din patrimoniul și folclorul local din epoca de aur.
Pentru Mioveni, Dacia înseamnă încă și mai mult, fiind industrie, uzină, locuri de muncă, generații întregi și pâinea de pe masa din bucătăria unui apartament la bloc.
De aceea, printre mașinile aliniate astăzi în Centrul Civic, oamenii nu s-au uitat doar la tablă, crom și motoare, ci s-au uitat, puțin, și la ei înșiși, la ce a fost., realizând cât de mult s-a schimbat lumea. Un domn mi-a mărturisit că este recunoscător pentru lucrurile care, din fericire, au rămas.
Undeva, în mijlocul lor, Dacia familiei Jitianu a oferit probabil cea mai frumoasă imagine a întregii metafore „Arc peste timp”: o mașină din 1981, iubită de un român care trăiește departe de țară, purtată prin România de părinții lui și întoarsă, pentru o zi, acasă la Mioveni.
Ea a venit acasă altfel decât a plecat generația ei: cu amintirile în portbagaj și bateriile încărcate.
