Divorţul este evocat din ce în ce mai des, din ce în ce mai devreme şi reprezintă o cale pe care părinţii o urmează din ce în ce mai uşor (fără a se lupta pentru ceea ce au acumulat de-a lungul timpului) iar statul le-a facilitat demersul. Cauze ale divorţului ar putea fi enumerate la nesfârşit, de la cele mai serioase la cele mai puerile, de la uzitata nepotrivire de caracter până la infidelitate, consum de alcool și violenţă domestică sau pur şi simplu dispariţia afecţiunii, pasiunii sau atracţiei. De fapt, motivele invocate în faţa justiţiei sunt mai întotdeauna circumstanţiale.
Divorţul presupune parcurgerea mai multor ETAPE, chiar dacă delimitarea acestora pare insesizabilă. De la primele semne de îndoială, nemulţumiri şi până la plănuirea unei despărţiri, de la falsa împăcare, separarea fizică şi până la la confruntarea cu problemele legale, recăsătorire, formarea unei familii noi, mixte. Ideea de bază este că divorţul rareori survine pe neaşteptate, ci este rezultatul unei lungi perioade de eforturi şi frământări, un proces emoțional care se întinde pe durata multor ani și care, negestionat sănătos, poate traumatiza generații viitoare.
Consecinţe pozitive ale divorţului ar putea fi menţionate doar în cazul în care în urma acestuia ar fi stopate anumite agresiuni, situaţii stresante, altfel despărţirea partenerilor generează consecinţe nefaste, uneori dramatice asupra familiei ca întreg şi în special asupra copiilor.
Dacă partenerii suportă mai greu sau mai uşor divorţul, copiii devin în mod sigur adevărate victime, întrucât asupra lor acesta acţionează ca o puternică şi inexplicabilă agresiune. Copiii se conflictualizează profund înainte de a trăi evenimentul de ruptură. De cele mai multe ori, copiii devin în mod intuitiv conștienți de comportamentele de distanțare ale părinților, însă, de obicei, ei aleg să nu vorbească despre cele observate și se naște sâmburele speranței că lucrurile se vor rezolva. Aceștia trăiesc fantezii inconștiente și ani la rând și își pot imagina că pacea sau armonia se reinstalează sau ajung să își atribuie vina. Pregătirea copilului începe cu pregătirea părinților!
Să ne imaginăm următoarea situație: un chirurg vine neașteptat în camera noastră, ne operează, lasă o rană deschisă și aruncă și un praf de sare pe ea. Simțim durere?
Mulți părinți acționează cam în aceeași manieră cu proprii copii atunci când iau decizia să divorțeze, punându-i în fața faptului împlinit, minimalizând durerea imensă cu care se confruntă copiii, uneori chiar negând-o. Ofer mai jos câteva exemple de afirmații ale copiilor care au experimentat divorțul părinților, victime ale unei gestionări ineficiente:
Fetiță, 5 ani: ,,Tati a divorțat de mine!” (confuzie de rol)
Fetiță, 8 ani: ,,Nu știu ce se întâmplă acasă, nimeni nu vorbește cu mine când îi întreb! ” (abandonul copilului)
Băiat, 10 ani: ,,Știam eu că mă mint…ei mereu se certau” (negarea realiății)
Băiețel, 6 ani: ,,Sigur tati a plecat pentru că eu am făcut multe prostii” (atribuirea vinei)
Adolescent: ,,Mama m-a abandonat…fără explicații. În toți aceși ani m-am gândit că eu nu merit dragostea nimănui!” (întreruperea legăturii emoționale, abandon)
Adolescentă: ,,Nu o voi ierta niciodată pe mama că m-a ținut departe de tatăl meu. A făcut tot ce a putut pentru a ne îndrepta împotriva lui. Mi-l imaginam cel mai rău tată care putea exista….și eu eram fiica acestui tată…” (alienare parentală)
Tânăr: ,,Eu nu vreau să mă căsătoresc și să am copii!”
Tânără: ,,Când proprii părinți te rănesc…spuneți-mi dumneavoastră, cum să mai am eu încredere în cineva?”
…și lista poate continua!
Aleg să propun o metaforă și anume Metoda Semafor pe care o consider ușor de înțeles și aplicat însă, nu de puține ori, este nevoie de ajutorul unui specialist în traversarea acestei etape familiale pe care părinții este NECESAR să o abordeze cu MAXIMĂ RESPONSABILITATE!
| STOP – DECIZIA | ANUNȚAREA COPILULUI
EXPLICAȚIA |
ÎNSOȚIREA și REACOMODAREA la noua situație |
| Părinții se ASIGURĂ că sunt pregătiți pentru separare și că aceasta este decizia finală înainte de a anunța copilul.
Părinții evită certurile, jignirile, separările, revenirile cu efect traumatizant pentru copil.
Părinții DISCUTĂ DE COMUN ACORD ce informații transmit copilului și chiar fac o mică repetiție.
Părinții NEGOCIAZĂ printr-o atitudine deschisă, urmărind interesul superior al copilului!
Părinții NU FOLOSESC LUPTELE DE PUTERE PRIN COPII, NU SE MANIPULEAZĂ RECIPROC!
|
Ambii părinți aleg un MOMENT PROPICE și anunță copilul împreună.
Părinții manifestă RĂBDARE și îi răspund copilului la întrebări.
Părinții RESPECTĂ POSIBILELE EMOȚII Trăite de copil (vină, anxietate, tristețe, retragere, schimbări comportamentale, regresie etc)
Părinții pot apela la ajutorul unui SPECIALIST (psiholog) să îi însoțească în acest demers.
Părinții oferă reprezentări precise cu privire la ce se va întâmpla în familie
Părinții NEGOCIAZĂ printr-o atitudine deschisă si împreună cu copilul, urmărind interesul superior al acestuia! |
Părinții nu încurajează fanteziile copiilor cu privire la o posibilă reîmpăcare.
Părinții păstrează cele mai multe dintre RUTINELE copilului.
Părinții își ASUMĂ rolul parental față de copil.
Părinții manifestă RESPECT RECIPROC.
Părinții negociază printr-o ATITUDINE DESCHISĂ si împreună cu copilul, urmărind interesul superior al acestuia!
Solicitarea AJUTORULUI DE SPECIALITATE și colaborarea cu școala! |
Sursa foto: www.freepik.com
Autor: Profesor Psiholog CRISTINA NILĂ
