Există finaluri care se lasă cu aplauze și alt fel de finaluri care se lasă cu postări lungi pe Facebook, în care aplauzele sunt… autoatribuite.
La Mioveni, mandatul lui Alin Călinescu la conducerea Centrului Cultural se încheie fix pe 1 aprilie. Coincidență sau simbol?
După 8 ani în care „cultura” a fost condusă cu mână sigură (cel puțin în declarații), vine momentul bilanțului. Un bilanț pe care fostul manager a ținut morțiș să-l livreze sub formă de foileton online, ca nu cumva să scape cineva din vedere „mărețele realizări”. Problema e că memoria colectivă nu funcționează pe bază de copy-paste din postări festiviste.
Oricât de poetic ar suna retrospectiva proprie, realitatea are un obicei prost: nu se rescrie după dictare.
Dincolo de frazele atent meșteșugite și de autoelogii, lumea nu a uitat nici cum a început această poveste și nici pe ce fundație s-a clădit. Nu de alta, dar unele „merite” nu țin de cultură, ci de… conexiuni.
Când ascensiunea profesională se confundă cu o poveste de amor plasată strategic în proximitatea puterii, e greu să convingi că ai urcat doar pe scara valorii.
Desigur, nu putem ignora nici „performanțele”. Unele chiar… memorabile.
Spre exemplu, festivalul Analogue – acel proiect intens împachetat în promisiuni grandioase, care ar fi trebuit să pună Mioveniul pe harta marilor evenimente internaționale, undeva între vis și Untold. Realitatea? Două ediții printre noroaiele de la Făget, cu mult entuziasm în comunicate și mult mai puțin în rezultate.
O metaforă, dacă vreți, despre cum se pot scufunda planurile mari în noroiul realității.
Iar dacă ar fi să vorbim despre eficiență, cifrele invocate chiar de primarul Aurel Costache nu sunt tocmai poezie: o paggubă de peste 25 de miliarde de lei vechi. O sumă care, în loc să construiască, pare că a avut un talent aparte de a dispărea în neantul proiectelor „de impact”.
În rest? Liniște. Sau, mai corect spus, o liniște culturală greu de ignorat. Pentru că, dincolo de evenimentele punctuale și de festivismul de ocazie, e dificil de identificat acea amprentă autentică, acel „ceva” care să justifice opt ani de mandat. Dar poate că tocmai asta e esența: nu s-a remarcat.
Ironia finalului nu vine doar din cifre sau din trecut, ci chiar din prezent. Astăzi, în același loc – Centrul Cultural Mioveni – a avut loc un eveniment caritabil. Un moment despre oameni, despre empatie, despre acea formă simplă și sinceră de solidaritate care nu are nevoie de scenarii și comunicate.
Absent? Alin Călinescu. Absent și staff-ul său, consilierii locali PNL, extrem de activi pe rețelele sociale, dar vizibil mai puțin implicați atunci când „like-ul” trebuie înlocuit cu prezența. Mai ales când e vorba despre caritate, omenie, umanitate și solidaritate – concepte care nu se rostogolesc la fel de eficient în online.
Ca orice poveste care pare scrisă cu un strop de ironie de către Maiestatea sa, Destinul, finalul vine cu o simetrie aproape poetică.
1 aprilie. Aceeași zi în care, în urmă cu 10 ani, Argentina Culcuș – omul care a pus bazele Centrului Cultural Mioveni – era înlăturată din funcție. Nu, nu e o păcăleală, e doar felul în care viața mai uneori închide cercuri, cu un zâmbet ușor sarcastic.
Așa că, la final de mandat, rămâne o întrebare simplă: ce a fost, de fapt, acest episod semnat Alin Călinescu? O epocă? O întâmplare? În mintea mea e doar atât: o piesă jucată prea mult timp, în care decorurile au fost scumpe, dar scenariul… subțire. Atât s-a putut!
Cortina a căzut. De data asta, fără bis, să sperăm.
Sursa foto: Facebook/ Alin Călinescu
